Dana Rogoz Instagram – 131/366 Eram în curtea spitalului Fundeni, împreună cu frații mei, cand am aflat vestea. Pesemne ca am vrut sa ma fac una cu pământul, dar chiar în cel mai concret mod cu putință, caci m-am trezit cumva întinsă pe jos, cu fata lipita de un pietris incins. Ce mica eram. Ce nestiutoare. Ce nepregatita pentru o astfel de veste. Si totusi, ce fericita fusesem cu doar 10 saptamani in urma de la acel moment, caci se nascuse primul meu copil. Primul lui nepot. Si ce durere simteam deodata in piept, ce crapatura, ce soc. Imi zisese in aceeasi zi, cu doar vreo 3 ore inainte, ca nu mai apuca ora 5 seara. Iar eu i-am raspuns ca vorbeste prostii. Ca el e bine. Ca lui o sa ii treaca. Ca mai trebuie doar sa își pună dopurile de urechi pe care tocmai i le cumparasem, ca sa reuseasca sa doarma. Trebuie sa se odihneasca, atât. “Curaj. O sa fie bine”, i-am zis. Si uite ca azi se implinesc 10 ani de atunci, de la ultima noastră discuție. 10 ani de când noi, copiii tai, am văzut în ochii tai tot. Am văzut ca ne iubești, am văzut ca stii, am văzut ca regreti, am vazut ca te pregatesti, am vazut tot. 10 ani fara tata.